Oamenii sunt aici, astăzi, pentru că linia noastră specială nu a vreodată fracturată – niciodată în niciunul dintre miliardele de puncte care ar fi putut să ne şteargă din istorie”.  – Stephen Jay Gould. Eight Little Piggies: Reflections in Natural History

Din cronicile recuperate de pe Kilimanjaro

Aruna se întoarse ca să-şi ia la revedere de la părinţi, deschise braţele şi le ridică pentru a-şi elibera penajul. Îşi întinse gâtul, inspiră adânc, şi se ridică. Torsul ei era extrem de amplu, bine adaptat pentru susţinerea o lungă perioadă de timp. Era pe cale de a-şi lua zborul din adăpostul Arborelui Solar, trei metri în afara Corolei Strălucitoare. În spatele ei erau feţele multor prieteni, tensionate, nervoase, şi supărător de subţiri. Cântecul Aeromanţilor, aranjaţi într-un semicerc pentru Ceremonia de Zbor, putea fi atât de hipnotic încât să te facă să crezi orice. Orizontul care o chema spre maturitate se aplatiza într-o bandă opacă, infestată cu nori de amoniac. Sub ea la 15.000 de metri plonja masa statică a oceanului global.

Bătrânul Canderum Pene Purpurii termină de explicat scopul zborului pentru a mia oară, apoi solemn şi emoţionat se apropie de Aruna. Îşi plecă ciocul enorm într-o parte într-un gest de noroc, şi se opri din cântat. Cu o apăsare uşoară în partea din spate a gâtului ei, o aruncă pe Aruna în gol.

–          Zboară, Aruna! Zboară spre speranţă!

Strigătul lui Canderum vesti cea de a optsprezecea zi de naştere a Arunei, când pleca pentru prima dată fără a avea o destinaţie precisă. Tânăra căzu, împreună cu alţi cincisprezece tovarăşi din Marele Copac Solar şi, probabil, nici unul dintre ei nu se va întoarce vreodată. Ca toţi ceilalţi, care, an după an, participau la ceremonie. Aruna închise ochii, îşi împături aripile pentru a obţine viteză, şi îşi modifică traiectoria încât curenţii ascendenţi s-o poarte spre spre vest. Să te întorci cu mâna goală ar fi o dezonoare teribilă.

Relicva mnemonică 1 (sursă incertă)

Nici chiar supercomputerele nu au putut prezice că genele hibride au reacţionat atât de repede şi au umplut atât de multe nişe ecologice. Un număr de secvenţe au fost dramatic învinse într-o competiţie devenită nemiloasă datorită intervenţiei umane şi a unui proces evolutiv care a durat timp de milioane de ani. Alte secvenţe reprezentând o minoritate îndârjită au profitat de această situaţie pentru a se adapta, evoluând incidental în forme de viaţă, care de atunci încolo au populat Pământul Modificat. „Specia umană” în forma de dinainte de a Doua Ecopoieză, nu mai exista. În locul ei, apăruseră două rase al căror ADN era 99,96% comun cu vechea umanitate, dar acestea nu mai umblau pe Pământ.

Pentru că nu descoperiseră zborul intergalactic la timp pentru a popula lumi noi, fiinţele umane au descoperit o modalitate de a fenta bariera timpului şi de a-şi conserva viaţa timp de secole.

Când genomul uman a fost decodat în al Doilea Mileniu, oamenii de ştiinţă au fost surprinşi să afle că acesta  consta din doar treizeci şi cinci de mii de gene. Se aşteptaseră să fie considerabil mai multe. Nu în ultimul rând, pentru că până şi un vierme are douăzeci de mii de gene. Aşa că au îmbogăţit secvenţa –  un şir de trei miliarde de litere formate dintr-un alfabet de patru elemente conţinând instrucţiuni pentru construirea şi menţinerea unui organism uman – cu un număr de coduri suplimentare oferind unele calităţi dezirabile: calităţi utile pentru adaptare şi supravieţuire, valori frecvent întâlnite la alte specii decât la cea umană. Experimentarea himerică a fost începutul sfârşitului, atunci când totul a fost amestecat împreună. Anularea în 2005 a directivei „Human Chimera Prohibition Act” a fost aprobată în conformitate cu ideea că principiul demnităţii umane ar trebui să se aplice numai la nivel individual şi nu unor specii. Chiar înainte de himerism, era o practică comună de a înlocui celule umane cu unele provenind de la animale: vacile secretau proteine ​​umane în laptele lor, sângele uman circulau prin venele de porci, şi oile au fost beneficiarele unor  transplanturi de ficat şi inimi umane. Viceversa, multe fiinţe umane posedau valve cardiace provenite din inimi de porc şi bovine.

Totuşi, fenomenul care a urmat eliberării cromozomiale – cunoscut sub numele de Confuzia Genetică – a fost, de asemenea, baza mântuirii noastre. S-a demonstrat de fapt, că nu existau adevărate bariere genetice între multele specii diferite, iar codul genomului uman a arătat în mod clar prezenţa unei continuităţi genetice între toate fiinţele animate.Groasele şi înaltele ziduri ce izolaseră şi păstraseră separate timp de milenii speciile s-au prăbuşit în câteva decenii. Însăşi ideea că genele erau obstacole insurmontabile în adaptabilitatea omului s-a dovedit a fi nefondată.

Aeromanţii au învăţat să zboare şi să-şi oxigeneze mai bine sângele, ceea ce le-a permis colonizarea vârfurilor aride ale munţilor. Aquamanţii au devenit spâni, au preluat de la peşti la tehnica obţinerii oxigenului din apă, şi au populat mările.

Aceasta reconstrucţie este rezultatul unui studiu de cercetare în ceea ce priveşte modul de a asigura supravieţuirea fiinţelor animate.

Din cronicile recuperate ale lui Saxayé.

În cea de a douăsprezecea zi de zbor non-stop peste Oceanul Global, după ce a călătorit 11.000 km fără a vedea pământul, nici măcar un buştean pe care să se odihnească, Aruna se lăsă să cadă, ştergând suprafaţa mării. Epuizată, leşină. Corpul ei uzat, deshidratat şi aproape de moarte, a fost salvat câteva ore mai târziu, de către o patrulă de recunoaştere care nu mai văzuse un Aeromant înainte, cu excepţia filmele realizate din apă văzute când erau încă la şcoală.

Atraşi la suprafaţă de o umbră plutitoare, Karia, Coorny şi Tsai Chin, s-au apropiat cu prudenţă de creatura cu braţele pline de pene şi cioc în loc de gură: forma ei era aceea a un animat aşa cum erau şi ei, chiar dacă existau diferenţe evidente, precum rânduri de unghii pe care creatura le avea pe mâini şi picioare, mai degrabă asemănătoare unor gheare faţă de propriile lor degete palmate de la mâini şi picioare.

Aripile luminoase îndoite în spatele braţelor ei, precum nişte draperii erau un curcubeu de dungi verzi, galben şi roşii, murdar acum şi întunecat de contaminarea marină. Ţinându-se departe de petele de petrol, Karia mirosi creatura, şi se întoarse spre Tsai Chin, liderul patrulei.

– Crezi că ar trebui să o ducem jos?

– Nu ştiu, ar putea fi riscant.”

Faţa asemănătoare unui narval părut îngrijorată. Deşi acţiona rapid, Tsai Chin cântarea cu cu atenţie fiecare decizie.

– Dar trebuie să o ajutăm… E pe moarte.

Ciocul creaturii era uscat şi înnegrit. În unele puncte, strălucea ca mercurul.

Micul Coorny privi spre orizont şi se strâmbă. Nu numai că se apropia o furtună care putea să genereze tornade de foc, dar putea detecta mirosul unui inamic ce se apropia, aflându-se tot mai aproape.

– Repede… Orchinul va şti exact ce să facă.

Auzind discuţia fata îşi recăpătă cunoştinţa şi deschis ciocul.

– Caut Turnul… Ştiţi unde este insula? Vă rog… trebuie s-o găsesc, ajutaţi-mă!  Apoi tăcu, copleşită de

epuizare.

O bulă mare de hidrogen din adâncuri ajunse la grup şi-i purtă câţiva metri mai mare. Karia o apucă pe fată.

– Ce spunea?

– Aiurează, poate e bolnavă.

Prudenţa lui Tsai Chin îl făcuse şef al echipei, chiar dacă era atât de tânăr.

– Cred că ar trebui s-o luăm jos cu noi. Iguain va şti ce să facă.

Karia, pe de altă parte, era o fire curioasă. Degetele ei palmate erau experte în investigarea depunerilor de corali şi a câmpurilor de alge, îi plăcea să înoate cu peştii şi să cutreiere printre algele irizate. Ori de câte ori putea, ar fi pornit să caute crabi gigant şi bureţi catifelaţi. Iubea sporii, microbii, şi chiar viruşii. Viaţa subacvatică era prolific, şi Karia se distra călărind pisicile de mare (rays, mantas) zburând pe partea din spate a acestora, desenând cu sepiile şi caracatiţele.

– N-o cunoaştem, Karia…

Tsai Chin clipi nesigur din membranele nictitante Apoi, Karia zâmbi, supapa de aer din gât ventilând puternic.

– Bine, atunci… Dar va trebui s-o păzeşti. Tatăl tău îi va decide soarta.

Coorny luă un kit de respiraţie din marsupiu. Chiar dacă nu mai salvaseră vreun aeromant înainte, ştiau ce trebuiau să facă. După ce desfăşură tubul, Coorny îi puse masca pe cioc creaturii şi benzile de oxigenare pe spatele. Fisurile mici servind drept branhii artificiale, îi permiteau respiraţia sub apă.

Orchinul continuă să se apropie cu mişcările sale caracteristic de comice: capul i se bălăngănea de parcă era beat. Probabil, foamea îl făcea să arate atât de ridicol.

Patrula se grupă în forma unui diamant: Tsai Chin în faţă, Karia şi Coorny pe fiecare parte, şi creatura ultima, tractate de braţe. Se scufundară repede, îndreptându-se spre Saxayé: bula lor subacvatică. Îşi întinseră aripioarele şi accelerară împreună. Cu ochii injectaţi şi botul căscat, orchinul aşteptă să se hrănească, îşi rată prada şi se resemnă să crape de foame.

Relicva mnemonică 2

Deşi toate intrările în Saxayé erau săpate în nisip, tunelurile se întindeau şi se ramificau sub fundul mării pe mai mulţi kilometri. Aerul erau pompat în domuri şi coridoare mari prin pereţi poroşi din membrane osmotice care absorbeau oxigenul din apa de mare, eliberând bule de dioxid de carbon în decursul procesului.

Saxayé erau aproape de două izvoare hidrotermale, înconjurat de colonii prolifici de viermi gigantici şi o abundenţă de creveţi şi de scoici. Era un ecosistem complet bazat nu pe fotosinteză, ci pe chemosinteză. Izvoarele hidrotermale erau alternativă oceanică la vechile centrale electrice. Izvoarele purificau de asemenea apa sărată. Pe măsură ce apa pătrundea în scoarţa Pământului,  pierdea mineralele, era curăţată, şi era eliberată înapoi în circulaţie de mii de coşuri naturale. Era un proces extrem de lent, dar aquamanţii nu se grabeau, preferau eficienţa dezechilibrului. Structura de susţinere a aşezării Saxayé, ancorată pe fundul mării cu lanţuri din oţel inoxidabil, transformaseră oraşul gonflabil în modelul cel mai economic pentru furnizarea de spaţiu pentru populaţia în creştere de Aquamanţi. Au fost găsite referinţe în memoriile unor supercomputere încă păstrate de câteva populaţii de pe coasta de est, care conştiente de timpul petrecut în subteran în timpul războiului, începuseră să instaleze aceste structuri pentru cămine temporare ale muncitorilor imigranţi.

Ceea ce pentru Aquamanţi se dovedise uşor având acces la tehnologia găsită în depozitele şi laboratoarele submarine, revenindu-şi şi reclădind un fel de civilizaţie, s-a dovedit a fi dezastruos pentru Aeromanţi. Au trebuit să-şi găsească adăpost în cei câţiva Copaci Solari rămaşi în picioare, de-abia supravieţuind pe terenurile inaccesibil semi-deşert care rezistaseră creşterii nivelului Oceanului Global. Forţaţi să trăiască pe un teren arid şi la fel de tare ca piatra, populaţia lor a rămas stabilă timp de secole. Dar acest lucru însemna că orice eveniment neprevăzut le putea compromite supravieţuirea.

Culturile erau posibile numai până la o anumită altitudine sub forma unor plantaţii ce se întindeau spre cer pentru a profita din plin de slaba radiaţie solară: manioc, porumb dulce, ardei, fasole, dovlecei, cartofi, toate acestea putea fi recoltate până la o altitudine de 3.600 de metri. Între 3.600 şi 5.000 de metri, numai cartofii mai creşteau. Dincolo de această altitudine orice plantă, chiar cele modificate de vechea biotehnologie, nu mai dădea rod. Potrivit miturilor locale, Perioada Glaciară a durat 500 de ani, un fenomen excepţional care mai avusese loc cel puţin de două ori. Cu toate acestea, conform aceloraşi legende, atunci când clima se va stabiliza tundra se va retrage şi gheţurile vor dispare de pe terenurile fertile, iar Aeromanţii vor putea să coboare de pe înălţimi, landele vor înflori din nou iar Arborii Solari vor prospera din nou. De secole, aeromanţii aşteptau să se întâmple asta.

Din cronicile recuperate din Saxayé.

Karia intră în med-lab împingând targa cu viteză.

– Tată, am găsit-o pe fata asta. Plutea în ocean, aproape moartă.

Silueta lui Iguain Celcantoss se întoarse către fiica sa, şi apoi spre Aruna. Aceasta îşi recăpătase cunoştinţa, dar oricât ar fi încercat nu putea să-şi mişte ghearele.

– O aeromantă? Şi restul roiului? Şi ce făcea în mare?

Iguain luă un dispozitiv alungit şi-l plimbă pe corpul fetei. Se opri la umeri, unde inflamaţia era vizibilă.

– Nu mai era nimeni altcineva. Fata a menţionat un turn… şi o insulă. Zicea că trebuie să le găsească.

Faţa netedă a Doctorului avea o expresie de concentrare în timp ce verifica datele dispozitivului. Se întoarse către aeromantă. Timp de secole, locuitorii Pământului Modificat foloseau limbajul oceanic devenit depozit al expresiilor şi dialectelor din înainte de a doua Ecopoieză.

– Poţi să mă auzi? Care este numele tău?

Ea dădu din cap spre ei şi încercă să-l apuce de braţ. La vederea ghearelor ei Iguain se feri şi mâna tinerei coborî. Structura osoasa a braţele ei era foarte alungită, mai ales în zona metacarpienelor şi ale falangelor care eru de două ori mai lungi decât ale unui aquamant.

– Numele meu este Aruna Dalkey, din seminţia Aeromanţilor de pe Kilimanjaro.

Crestele cutanate ale lui Iguain sugerau că zâmbea. După un timp Aruna îşi dădu seama că asta îi era aproape o expresie fixă pe faţă. Penele de-a lungul braţelor îi tremurau.

– N-o să mori… eşti doar foarte obosită. Cum ai reuşit să ajungi atât de departe? Suntem la 11 zile de călătorie de cea mai apropiată coastă.

– 8 zile… dacă zbori.

Iguain îşi deschise larg membranele ochilor, expunându-şi irişii acvamarini. Era sincer surprins, ca şi cum Aruna fi spus ceva lipsit de sens. Surprinderea lui, era datorată la fel de mult faptului de a vedea o aeromantă după o atât de lungă perioadă de timp, corpurile reperate ale aeromanţilor ajungeau mereu hrană pentru orchini  dacă nu cumva tornadele de foc nu le consumau înainte.

– O să-ţi dau ceva să bei, care te va face sa te simţi mai bine.

Iguain îi oferi un recipient şi Aruna bău lichidul uleios. De-abia atunci îşi dădu seama că se afla într-un med-lab.

– Unde sunt? Şi cine eşti tu?

– Bine ai venit în Saxayé, capitala aquamanţilor. Numele meu este Iguain Celcantoss şi aceasta este fiica mea Karia.

– Saxayé? N-am auzit… Dar vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut pentru mine. Acum trebuie să-mi continui călătoria.”

De îndată ce a încercat să se ridice, doctorul a oprit-o.

– E prea devreme să zbori. Trebuie să te odihneşti…

Medicul era atent şi grijuliu şi Aruna nu vroia să pară nepoliticoasă.

– Dă-mi drumul… Înainte de a fi prea târziu. Trebuie să găsesc Turnul.

– În starea ta n-ai putea nici să baţi din palme. Nu vreau să te păstrez aici împotriva voinţei tale, dar crede-mă, e mai bine dacă îţi vei recăpăta puterea înainte de a pleca.

De îndată ce Iguain se întoarse să-şi aranjeze pune instrumentele, Aruna nu se mai putu controlă şi izbucni în lacrimi.

– Nu înţelegi… semenii mei sunt pe moarte. Doar Turnul ne poate salva.

– Stai, calmează-te. Povesteşte-mi despre turnul ăla. De ce-l cauţi? De ce este atât de important?

Iguain Celcantoss îi întinse Arunei o batistă. Aquamanţii, în măsura în care recunoaşterea aeriană arătase, erau oameni paşnici. Aruna trebuia să aibă încredere în cineva. Oricum, Karia îi salvase viaţa şi asta trebuia să fie un semn bun. Până la urmă, aeromanta le-a spus totul despre pericolul ce-i ameninţa pe toţi, sperând că nu va trăi să-l regrete.

Relicva mnemonică 3 (sursa incertă)

La începutul celui de al treilea mileniu, aproape de Polul Nord, pe Spitsbergen, o insulă din arhipelagul Svalbard, a fost ridicată o clădire care a ajuns să fie cunoscută generaţiilor viitoare ca Turnul Seminţelor. În interiorul turnului, mii de mostre din toate diferite soiuri de seminţe au fost stocate în speranţa că într-o zi s-ar putea să supravieţuiască unei catastrofe. După cea de a doua Ecopoieză, insula s-a scufundat în oceanul global şi de atunci nimeni nu a mai auzit nimic despre ea. În ciuda acestui fapt, soliditatea şi rezistenţa construcţiei i-au făcut pe aeromanţi să creadă că dacă ar găsi Turnul, ar mai fi posibil să utilizeze seminţele. Potrivit unor diferite fragmente mnemonice, Turnul alimentat de o termopilă, consta din trei camere situate în partea de sus a unui tunel de 125 de metri lungime. Seminţele erau păstrate la -20 grade Celsius şi sigilate în recipiente speciale din patru straturi de aluminiu. Acestea containere erau stocate în interiorul unor butoaie metalice şi plasate pe rafturi într-un seif. Temperatura scăzută şi nivelurile umidităţii din Turn limitau activitatea metabolică a seminţelor şi garantau păstrarea lor integrală. Conservate în mod corect, unele seminţe puteau rezista timp de milenii.

Din cronicile recuperate din Saxayé.

Întâlnirea dintre Aruna şi Iguain a avut consecinţe nesperate, cea mai importantă fiind audierea lor de către Consiliul din Saxayé.

Preşedintele acestuia, Yecené Urus, purtând uniforma oficială, un ansamblu fluorescent având o deschidere pe partea pentru aripioara dorsalî, ascultă în tăcere cuvintele aeromantei, dar n-a fost convins.

– Dacă am înţeles corect, spui că existenţa oceanului global este ameninţată dacă nu găsim acest turn?

Aruna era în picioare în faţa membrilor Adunării. Penajul îşi recăpătase toate vigoarea linia ei genetice, şi strălucea într-o multitudine de culori. Prezenţa lui Iguain alături de ea i se părea liniştitoare. Medicul dintr-un un motiv sau altul, o crezuse. De fapt, părea aproape bucuros s-o ajute. Crestele cutanate îi erau mai întinse decât de obicei, dezvăluindu-i frecvent dinţii albi şi conici. Împreună, Aruna şi Iguain  petrecut ore şi ore cernând relicve mnemonice disponibile pentru a găsi informaţii despre amplasarea Turnului. Reţea aquamanţilor nu era extinsă, şi o mulţime de cercetaşi exploraseră ruinele scufundate pentru a recupera vechile baze de date.

Faptul că ea ar putea fi singura supravieţuitoare a misiunii din acel an a menţinut o flacără slabă de optimism în spiritul Arunei. Ea şi însoţitorii ei părăsiseră Cuibul fără să ştie ce să facă şi nici cum să procedeze dacă ar fi reuşit să găsească Turnul.

Zborul lor fusese mai mult un test de credinţă decât exprimarea speranţei.

– Da, aşa este. Dispariţia umanităţii a provocat, printre alte consecinţe, evaporarea lichidului de răcire din rezervoarele majorităţii centralelor nucleare din lume şi topirea barelor de material radioactiv. Norii care au continuat să se formeze după zeci de ani de la eveniment s-au dovedit a fi adevărata problemă mai degrabă decât materialul radioactiv. Rezultatul a fost că s-au eliberat miliarde de tone de metan care au accelerat încălzirea globală la niveluri nemaiîntâlnite de la sfârşitul Permianului.

– Aceste date ne sunt cunoscute. Nu există limite între ecosisteme. Oceanul nu mai este constrâns de limitele impuse de continente şi nu mai are barierele pe care le avea. Oceanul Global a fost la originea a tot ceea ce respiră şi se reproduce, şi este, de asemenea, singurul viitor. Nu credem că există ameninţări la orizont.

Preşedintele Urus fu de acord şi în consecinţă şi membrii consiliului.

– Permiteţi-mi să nu fiu de acord.

Aruna aruncă o privire către membrii consiliului. Dacă Turnul a existat cu adevărat şi aquamanţii ar putea fi convinşi de pericolul ce plana asupra tuturor poate că ar consimţi să ajute.

– Aţi ieşit vreodată din mare? Aţi analizat vreodată situaţia Noilor Pământuri?

Unii membrii ai Adunării se mirară, alţii îşi ventilară branhiile. Unii, iritaţi, vociferară. Cine se credea aeromanta asta, cum îndrăznea să arunce sămânţa îndoielii şi angoasei în privinţa viitorului.

– Noile Pământuri? Te referi la terenurile pe care v-aţi făcut cuiburile?

– Da, înainte de a doua Ecopoieză, în regiunile sub-montane,  lacurile şi râurile au fost sufocate de buruieni şi poluate de îngrăşăminte. Suprafaţa apelor  stătătoare a fost acoperită de tone de alge, care au absorbit atât de mult oxigen încât au ucis orice altceva. Strămoşii noştri au văzut totul de sus. Când algele au murit din cauza lipsei de oxigen, descompunerea lor a intensificat procesul. Lagunele, o dată foarte limpezi au devenit mari întinderi de nămol sulfuros, estuarele râurilor s-au răspândit pe sute de kilometri în zone moarte fără de sfârşit. Plantele şi animalele au supravieţuit în funcţie de toleranţa lor la razele UV, sau au suferit mutaţii sub un bombardament de radiaţii electromagnetice.

Aruna închise ochii. Aquamanţii continuau să asculte.

– Dar viaţa a mers mai departe. A continuat indiferent de schimbarea parametrilor. Noi, rasele animate, suntem rezultatul. Acum, însă, ameninţarea încă ne pândeşte pentru că nu mai sunt copaci care să ne apere.”

– Ce legătură au copacii?”

– Cum am spus, strămoşii noştri, încă de la primele zboruri, au văzut totul de sus. Memoria noastră genetică a păstrat amintirile acelor evenimente. Dacă nu mă crezi, verifică rezultatele analizelor fosilelor începând cu prima Ecopoieză.

Aruna se întoarse spre Iguain care ridică o placă translucidă. Veniseră pregătiţi ştiind că membrii Consiliului vor insista să evalueze problema într-un mod cu totul raţional.

– Bine, continuă… Vrem să ştim despre copaci.

– Dispariţia copacilor împreună cu utilizarea intensivă a algelor marine proiectate pentru a produce hidrogen după dispariţia combustibilii fosili, a provocat creşterea temperaturii Pământului şi în consecinţă ridicarea nivelului oceanului. Există o limită dincolo de care biosferă încetează să mai ofere protecţie împotriva efectelor acestor tipuri de procese, şi începe să le amplifice. Singurul mod în care putem salva Pământul este prin replantarea copacilor. Aceasta este singura modalitate ca oceanul global să se retragă şi Noile Pământuri să devină din nou fertile. Şi aşa vom avea din nou anotimpuri. Ştiţi măcar ce sunt anotimpurile?

Aquamanţii rămaseră nemişcaţi ca atunci când asculţi o explicaţie privind misterele universului, iar mărimea absolută a fenomenelor depăşeşte capacitatea noastră mentală. Era greu să le interpretezi expresiile. Aruna spera ea reuşise să transmită mesajul.

Relicva mnemonică 4

Minima lui Maunder este numele dat perioadei care a durat între 1645 şi 1715 în decursul primei Ecopoiezei, când petele solare au devenit un eveniment extrem de rar. Fenomenul a fost numit după astronomul E.W. Maunder, care a descoperit lipsa exploziilor şi petelor solare în aceasta perioada prin studierea ştirilor din epocă. În timpul minimei lui Maunder, astronomii au înregistrat 50 de pete solare, în loc de mai mult de 40.000 sau 50.000. Începutul a fost brusc, fără vreun fenomen de avertizare, deşi în faza finală, între 1700 şi 1712, activitatea solară  a crescut treptat din nou. Minima lui Maunder a coincis cu cea mai rece parte a aşa-numitei Mici Epoci Glaciare, în timpul căreia Europa şi America de Nord, şi poate, restul lumii de asemenea, (pentru care nu există date fiabile) a suferit ierni deosebit de aspre. Interpretând datele din epocile succesive, oamenii de ştiinţă au considerat că în timpul minimei lui Maunder, soarele s-ar fi extins iar viteza sa de rotaţie s-ar fi diminuat.

Din cronicile recuperate din Saxayé.

În zorii zilei următoare, o echipa a plecat din Saxayé spre nord-est spre bancurile bioluminiscente de plancton. Văzut de acolo, oraşul gonflabile părea un bumerang lung.

Iguain îl înlocuise pe tînărul Coorny, iar Tsai Chin şi Karia rămăseseră în echipă. Aruna era transportată într-o capsulă atât de îngustă încât pentru a intra a trebuit să-şi încrucişeze lungile braţe în jurul părţii superioare a corpului. Destinaţia lor era o zonă din apropiere de Polul Nord. Conform relicvelor mnemonice, aceasta era o poziţie plauzibilă pentru localizarea Turnului.

Iguain a reuşit să convingă Consiliul să-i acorde permisiunea de a-o însoţi pe Aruna, să verifice existenţa ameninţării, şi să „ia în stăpânire” a seminţele. Riscul ca legenda să fie adevărată şi consecinţele prevăzute de aeromanţi, să devină o posibilitate reală, trebuie să fie luate în serios. Totuşi, Iguain nu era sigur care era sensul atribuit expresiei de a „ lua în posesie”. Avea un plan dar unul complet diferit.

În trecut, auzise zvonuri despre Turn, dar aceste informaţii, la fel ca multe alte lucruri, fuseseră uitate până la povestea Arunei. În apropierea de Miami, echipa a dat peste mii de anghile,  sclipitoare precum panglicile de argint, unele de cinci metri lungime, mişunând cu graţioasă agilitate.

Când au scufundat în adâncuri, au văzut rămăşiţele unei autostrăzi, o urmă a civilizaţiei umane. Apoi au ajuns la un vas comercial odihnindu-se pe fundul mării, pe jumătate îngropat în nisip, chila de fier ruginite hrănind o masă prolifică de alge marine multicolore. În jurul navei naufragiate, printre statui acoperite cu anemone, spori, şi stele de mare, era un covor de zece centimetri grosime de alge roşii.

Se deciseră să-şi amplaseze adăpostul submarin şi să se odihnească.

Relicva mnemonică 5

Oricine doreşte să ajungă la seminţele aflate în Turn, trebuie să treacă de patru uşi: cea de la intrare, a doua uşă în tunel, şi alte două uşi închise ermetic. Cheile sunt codate în aşa fel încât să permită accesul la diferite niveluri ale structurii, dar nu toate cheile deschid toate uşile. Senzori de mişcare sunt prezenţi peste tot.

O operă de artă face vizibilă banca de seminţe de la mai mulţi kilometri distanţă. Acoperişul şi  intrare sunt acoperite cu oglinzi foarte reflectorizante şi prismele au fost create de artistul Dyveke Sanne. Această instalaţie reflectă lumina polară în lunile de vară, în timp ce în timpul iernii, o reţea de 200 de cabluri de fibra optică luminează întreg situl cu o lumină variind de la turcoaz-verde până la alb.

Din cronicile recuperate din Saxayé

În a treia zi a călătoriei lor, în timp ce luau masa de seară, un amestec de crustacee şi moluşte într-un sos de mucus de corali, Tsai Chin şi-a ridicat capul din castron.

Formaţiunile de corali sparseseră suprafaţa autostrăzii şi invadaseră ruinele clădirilor din jur. Străzile fuseseră înghiţite de un strat de muşchi verde strălucitor.

– Auziţi şi voi? Se putea remarca  în partea de sus a ferestrei adăpostului, conturulul zgârie-norilor, pisici enorme de mare cât avioanele vechi pluteau printre aceştia.

Aruna nu reuşi să audă ceva, dar aquamanţii scrâşni din dinţi. Apoi Aruna tresări, putea auzi nişte gemete mici şi repetate. Sunetele care la început păreau jalnic de triste, îşi schimbară intensitatea, deveniră mormăieli, punctate cu fluierături şi murmure. Aruna îşi dădu seama că o pereche de megabalene treceau prin apropiere şi ghici că femela era prima iar masculul o curta prin modulaţii sonore complexe.

– Se duc spre nord. Să ne grăbim către suprafaţă…, zise Karia şi Iguain începu să adune lucrurile.

– De unde ştii?”

Aruna se întoarse spre Karia care-l ajuta pe tatăl ei, în timp ce Tsai Chin asculta frecvenţele hipnotice ale cântecului balenelor.

– Recunosc cântecul ăsta”. Ajunge la 68 Hz. Cântecele balenelor sunt diferite, în funcţie de locul de unde provin. Uită-te la ele, sunt cele mai mari fiinţe de pe Pământ.

– Nu, nu sunt… Ar trebui să vedeţi Sequoia gigant, care poate creşte peste o sută de metri şi avea o greutate de până la 200 de tone.

Iguain îşi deschise larg membranele ochilor, şi se zgâi la Aruna.

– Sunt sequoia gigantice pe Noile Pământuri?

– Au fost îmbunătăţite şi li s-a implementat o genă rezistent la schimbările climă. Avem trei pe Kilimanjaro.” Aquamanţii o bagară pe Aruna în capsulă şi strânseră adăpostul. Tsai Chin luă nişte funii.

–          Să le fixăm pe balene, ne vor duce spre nord şi vom scurta călătoria cu o zi.

Din cronicile recuperate din Saxayé:

În zorii celei de a şaptea zile, dincolo de câmpurile de krill, Aruna văzu ceea ce trebuie să fi fost fiordurile. Mai târziu, pe jumătate ascunsă de viață subacvatică, văzut o priveliște încurajatoare.

Imaginile din relicvele mnemonic pe care Iguain i le arătase se potriveau cu acelea din copilărie. Desene, picturi, graffiti ale Turnului decorau pereţii Academiei Aeromanţilor şi corolei Marelui Arbore Solar. Dilema seminţei ei consta în a face o alegere teribila între a-şi trimite copiilor în căutarea Turnului, sau să spere că totul era o minciună, cu alte cuvinte, alegerea era între slăbirea Cuibului sau a-l vedea distrus în câteva generaţii.

Aşa cum bătrânul Canderum îi explicase, decizia de a continua ceremonia zborului era legată de faptul că legendele trebuiau să fie evaluate în funcţie de capacitatea de a genera “moralul”, în cazul celor rămaşi în cuib mai degrabă decât de a reflecta adevărul. Din cauza zborului, speranţa de viaţă a aeromanţilor era mult mai scurtă decât cea a strămoşilor lor, deşi compensaseră parţial acest dezavantaj prin apariţia maturităţii sexuale la o vârstă mai timpurie.Se reproduceau în timpul pubertăţii, încât populaţia nu scăzuse la fel de mult aşa cum au prevăzut bătrânii Cele mai puternice persoane au fost scutite de la procreare, din cauza riscului. Candrum spusese: „Este mai bine să creşti eroi decât orfani.”

Cu toate acestea, era plauzibil că a doua Ecopoieză să fi accelerat selecţia naturală crescând posibilitatea ca noile generaţii să aibă o mai mare toleranţă la radiaţii. Aeromanţii ştiau că erau o formă de transgenică de viaţă, una care evoluase pentru a face faţă unui mediu mutagen extrem şi continuu. O mutaţie era păstrată şi în Turn.  Echipa se mişca rapid în formaţie când Tsai Chin îşi dădu seama că sub ei o masă de plante se ridica rapid. Era un enorm macrocist de kelp.

– Va bloca intrarea dacă nu ne grăbim. Iguain îi grăbi pe cei din grup pentru a fi înghiţiţi de masa de plante ce ameninţa să le blocheze drumul.

– Înotaţi! , le zise Iguain.

– Nu, pierdem timpul. Tsai Chin împinse capsula Arunei în faţă pentru a-i ajuta pe ceilalţi să-şi facă drum printre alge.

– Nu e kelp obişnuit, e carnivor şi ne va face fâşii!

– La latitudinea asta? E absurd… Tsai Chin scutură din cap, nu putea crede că o variantă agresivă ar putea ajunge atât de în nord. Cum ştia Iguain, curajul nu compensează lipsa de experienţă. La mai puţin de douăzeci de metri de Turn, un perete compact de liane îi forţă să încetinească.

– E încrucişat cu cine ştie ce altă drăcărie şi nu vreau să ştiu cu ce. Împuţinarea oxigenului, datorită kelpului, putea să-i sufoce în cîteva minute. Iguain distribui kiturile de respirat pentru a mai câştiga un pic de timp, dar o liană se înfăşură în jurul lui Tsai Chin şi-l trase în adânc. Karia o împinse pe Aruna în faţa ei în timp ce Iguain se opri şi-l încurajă pe Tsai Chin care încerca să taie liana cu un pumnal. Dacă ar fi intervenit i-ar fi pus pe ceilalţi în pericol.

De cum îl văzu, Iguain dădu din picioare și din aripioarele dorsale, ținând piept algelor. Când Tsai Chin dispăru din raza lui vizuală, Iguain își umplu plămânii, împinse din pectorali și porni înot, ducându-le pe Aruna și pe fiica sa la adăpost, în intrarea îngustă a Turnului.

 

Relicva mnemonică nr. 7 (sursă: fragment pe hârtie)

Alarmant e faptul că nu înțelegem mecanismele ce permit unui fenomen natural să perturbe temperatura pământului în asemenea ritm. Elizabeth Kolbert citi într-o relicvă mnemonică din New Yorker: Nu cunoaștem vreo forță exterioară, ipotetică sau reală, capabilă să jongleze atât de des și violent cu temperatura Pământului, similară acestor miezuri. [Se pare că] avem de-a face cu o uriașă – și îngrozitoare – buclă de retroacțiune. Va mai dura mult până să înțelegem pe deplin fenomenul.

Din cronicile reparate, Saxayé:

Zidurile metalice ale Turnului nu au fost colonizate. Mânjite parțial de bureți și licheni, ele oglindesc puțină lumină, chiar și acum, la douăzeci de metri sub nivelul Oceanului.

Tulburat de moartea lui Tsai Chin, Iguain bătu cu pumnii în poarta Turnului, stârnind uimirea Arunei și Karei. Numai un nebun și-ar fi închipuit că va veni cineva să-i deschidă ușa, și totuși, ecranul de comunicații se aprinse alături.

– Bine-ați venit pe insula Spitsbergen. Eu sunt Custodele Criptei, creierul electronic însărcinat cu paza. Cu ce vă pot fi de-ajutor?

Fetele se apropiară, curioase. Supercomputerul era încă în funcțiune, deși nu era la curent cu situația de pe Pământul Modificat. Insula era scufundată în adâncurile Oceanului.

– Am vrea să depozităm niște semințe.

Aruna își zbârli penele, gest tipic pentru rasa ei. Își deschise ciocul nervoasă și lovi cu mâinile în capsulă.

– Ai semințe?! Și nu mi-ai spus până acum?

Poarta se deschise, iarpresiunea apei îi împinse înăuntru. Când poarta se închise la loc și ei se ridicară de la podea, constatară că se aflau pe un coridorîn pantă de douăzeci de grade. Singurele călăuze erau luminile de urgență.

– Îmi pare rău, dar Consiliul mi-a interzis să pomenesc despre semințe. Oricum, era cea mai bună cale de-a intra.

– M-ai mințit…

– Nu, am niște semințe, dar sunt vechi de când lumea.

Iguain deschise un săculeț și i-l prezentă Arunei. Un iz puternic de  putregai îi străpunse nările. Era un miros mai dulceag decât miasma ce umplea coridorul.

O peliculă fină de praf acoperea toate pasajele Turnului. Creierul electronic îi conduse către vârful criptei, unde duhnea a mucegai.

Când ajunseră în Camera Semințelor fură cuprinși de silă și groază: toate speranțele lor putrezeau acolo, într-un șir nesfârșit de containere etichetate cu grijă.

– Au putrezit! Semințele sunt inutile… Am ajuns prea târziu.

Karia încercă s-o consoleze pe Aeromantă, care era vizibil descumpănită. Când avea să le spună locuitorilor din Cuib că semințele putreziseră, aveau să cadă cu toții pradă deznădejdii.

– Nu chiar toate. Unele au supraviețuit.

CE-ul deschise o ușă la capătul Camerei, și lumină câteva recipiente, pe care scria: Cedru Himalayan, Ulm Caucazian și Sorb, apoi Rododendron, Azalee și Magnolie.

– Semințele de Orz s-au descompus după două mii de ani, semințele de Grâu după o mie șapte sute de ani, dar Sorbul va ține încă zece mii de ani. Dacă lăsați semințele aici, voi avea grijă de ele până vor putea fi plantate din nou.

Aruna fugi să le vadă mai de-aproape, ștergându-și lacrimile din ochi. Iguain puse jos sacul și se pregăti să plece, dar Aruna îl prinse de braț.

– Unde te duci? Trebuie să luăm semințele. N-am bătut atâta drum ca să ne-ntoarcem cu mâna goală.

Pleoapele lui Iguain se lăsară în jos, până-i acoperiră în întregime ochii. Aeromanta găsea lipsa genelor bizară.

– Scopul misiunii era să probăm existența Turnului și să determinăm poziția lui. Alții vor hotărî soarta semințelor. Ne întoarcem la Consiliu pentru a-i înștiința de descoperire.

– Dar poporul meu are nevoie de semințele astea. Trebuie să le luăm cu noi!

– Consiliul va hotărî ce să facă cu ele. Datorită Consiliului ne aflăm aici.

– Știu… dar semințele astea nu aparțin nimănui. Semințele sunt de pe Pământ și trebuie înapoiate Pământului. Semințele sunt asemenea gravitației, sau razelor soarelui… au precedat cu mult rasa umană și i-au supraviețuit. Nu aparțin nimănui.

– Dar decizia aparține Consiliului.

Aruna rămase cu ciocul deschis, apoi îl întoarse într-o parte și-și deschise aripile amenințător.

– Nu, Iguain. Decizia îți aparține și ție! Suntem singuri aici, și nu cred că la vârsta asta ai bătut atâta cale doar ca să-ți satisfaci curiozitatea și să tragi un X pe harta nautică.

Hidromantul își aerisi valva de oxigen. Acum că știa adevărul, îi era greu să-și îndeplinească misiunea. Existența Semințelor dădea contur visului său de-a repopula Tărâmurile de Deasupra.

În copilărie, Iguain adora să înoate până la suprafață, pentru a se holba la cer. Stelele de mare păleau în fața stelelor ce împânzeau bolta. În ceas de noapte, hipnotizat de mișcarea tainică a constelațiilor, ar fi vrut să afle ce se întâmplă acolo sus.

Aflat la hotarul cu lumea exterioară, îi lipsise curajul să facă pasul hotărâtor, să iasă din Ocean.

Mulți ani de-atunci înainte gândurile îl purtară la Tărâmurile de Deasupra. Amintirile lui păreau să găzduiască, în paginile memoriei genetice, minunate priveliști terestre ce-i hrăneau melancolia.

Cu timpul, devenise convins că rasa lui ar trebui să părăsească Oceanul, că mai devreme sau mai târziu Hidromanții aveau să repopuleze uscatul. Un ciclu încheiat.

Pe Kara o învățase că Tărâmurile de Deasupra fuseseră leagănul civilizației, locul de baștină al tuturor raselor însuflețite, și că înaintașii lor umblaseră pe suprafața acelui tărâm.

Iguain nu reușea să-și pună gândurile în ordine.

Știa, asemenea tuturor Hidromanților, că civilizațiile Tărâmului de Deasupra sfârșiseră tragic, și existau acum doar ca fragmente în memoria calculatorului. Dimpotrivă, rasa lui înflorise și avea să supraviețuiască până la implozia Soarelui.

Consiliul considera Tărâmul de Deasupra drept un mediu primejdios, sterp, expus radiațiilor, ce nu oferea posibilitatea deplasării agreabile și mai puțin obositoare din ocean.

Curios că  o planetă acoperită aproape în întregime de ape se numea Pământ. Mai devreme sau mai târziu aveau s-o redenumească Aqua.

– Eu o să iau semințele, Iguain, cu sau fără acordul tău. Cu toate că mi-ai salvat viața, nu te poți aștepta să-mi abandonez poporul din cauza unui capriciu politic. Te implor, Custode, rosti Aruna cu glas stăruitor. Nu-i locul semințelor aici… Am venit să iau niște mostre. Îngăduie-i poporului meu să le planteze din nou.

– De secole așteptam un Semănător. Până la urmă, prezervarea servește semănatului. Poți să iei câte două semințe din fiecare specie.

Aruna era încântată la culme, dar nu știa ce să facă sau cum să transporte semințele în siguranță. Îi era teamă să nu le distrugă din greșeală, și odată cu ele, viitorul lor.

Iguain se răzgândi brusc și se întoarse înapoi, târându-și picioarele după el.

– Nu ți-am spus totul, Aruna. Mai e un motiv pentru care am venit aici. Am vrut să ne întoarcem cu toții într-un punct în care viitorul nu era compromis. Am vrut să repun evoluția pe făgașul potrivit.

– Cum adică?

– Fiecare nou-născut moștenește un set de gene și învață din experiență, dar în același timp face uz de vorbirea, gândirea și uneltele inventate de alții cu mult timp în urmă, în alte locuri. Ființele însuflețite există deoarece, spre deosebire de alte specii, au învățat să acumuleze cultura și să transmită informația mai departe, nu doar de-a lungul întinderilor de apă, ci și de-a lungul vremii, de la o generație la alta. Cred însă că acest progres e circular, nu liniar. Civilizația umană a reprezentat un dezastru pentru biosferă. Următoarea civilizație va ști să prețuiască mediul înconjurător și să citească semnele.

– Deci te-ai răzgândit?

– Într-un fel. Karia se va întoarce la Consiliu, iar eu voi veni cu tine, dacă-mi permiți.

Karia acceptă hotărârea lui. Știuse în adâncul inimii că tatăl său nu va pierde oportunitatea de-a părăsi într-un final Oceanul.

– O să le spun că m-am pierdut de voi. Și tată, când termini ce-ai de terminat, întoarce-te la Saxayé.

Dar chiar când rosti aceste cuvinte, Karia se temu că ziua aceea n-avea să vină prea curând.

Din cronicile reparate, Kilimanjaro.

Pentru o vreme, schimbarea de altitudine îi provocă greață și amețeli lui Iguain. Făcut să reziste presiunii acvatice, trupul său căzu ușor pradă aerului rarefiat. Dar când puse ochii pe uriașii arbori sequoia, uită de toate durerile. Nu văzuse ceva așa de frumos în toată viața lui.

Aruna îi făcu cunoștință cu familia ei și cu bătrânul Canderum, din tribul Aripilor Purpurii.

În zilele ce urmară, tânăra părăsea adesea Cuibul, cu scopul de-a coordona echipele de semănători care începuseră să lucreze pe povârnișurile muntelui Kilimanjaro.

Pe înserate, se întorcea obosită dar fericită și îl asigura pe Iguain că, odată cu trecerea timpului, fiecare Aeromant va moșteni un amestec de semințe, o moștenire valoroasă ce trebuia păstrată și recoltată. Visa la stoluri de Aeromanți zburând deasupra unui curcubeu de plante și flori. Trăgea nădejde că semințele vor fi împărțite și celorlalte triburi. Își închipuia că vor coborî cu toții de pe piscuri, așa cum profețea legenda.

Iguain stătea mereu în preajma Cuibului, unde Aeromanții îi construiseră o piscină pentru abluțiuni. Își petrecea timpul studiind obiceiurile locale, sau contemplând orizontul marin de pe marginea Corolei Solare. Își închipuia că odată și-odată marea se va retrage și va lăsa locul unui pământ virgin, unde oamenii se vor întoarce pe picioarele lor.

Nu se grăbea să pornească spre Saxayé. Pusese bazele unui proces de transformare și, cu toate că rezultatele hotărârii sale aveau să apară mult mai târziu, trăia împăcat cu decizia luată.

Canderum coborî alături de el, din înaltul cerului. Din cauza picioarelor subțiri, era obligat să se sprijine într-un baston.

– Ia uite acolo…. La stânga.

Aeromantul îi călăuzi privirile cu degetul, iar Iguain zări pâlcurile de spori ce pluteau în văzduh.

– Rasele noastre se vor întâlni din nou, pe țărmurile Oceanului, Canderum.

– Cărările noastre se vor uni.

– Cum s-a mai întâmplat, deși nu întocmai la fel.

Cei doi vârstnici nu mai aveau ce gânduri să împărtășească despre viață. În schimb, urmăriră în tăcere cum viața renăștea și se perpetua.

© Francesco Verso

Titlul original: „Due mondi”

Traducere de Cristian Tamaș și Alex Maniu.

Traducerea textului a fost realizată cu acordul autorului. Îi mulțumim.

Francesco Verso (născut în 1973 la Bologna) este scriitor de ficțiune speculativă, editor și traducător, laureat al celor mai importante premii italiene de profil, Premio Letterario Odissea și Premio Mondadori Urania. Este absolvent al Universității Roma Tre, cu o diplomă în economia mediului și s-a specializat în domeniul IT lucrînd la IBM ( Divizia PC) și Lenovo. Începând cu anul 2008 este scriitor profesionist și editor de science fiction italian (colecția Avatar, editura Kipple).

Romanul său, „Antidoti Umani” a fost finalist în 2004 la premiul Urania Mondadori. În 2009, i s-a decernat Premiul Mondadori Urania pentru romanul „e-Doll” (10.000 de exemplare vândute și în prezent în Top 100 e-carti SF pe Amazon.it). În ultimii ani a publicat povestiri cum ar fi „Flush”, „90 centi”, „Sogno di un futuro di mezza estate”, „Due Mondi” și „La morte în diretta di Fernando Morales” și cel de al treilea roman al său „Livido” (Livid), care a câștigat Premiul Odissea 2013. „Livido” este primul său roman care va fi tradus în limba engleză de editura australiană Xoum iar „BloodBusters” a atras atenția companiei cinematografice Fox Searchlight Italia & DAP ( DeAngelis Group ). Ultimul său roman „I Camminatori” are ca subiect nanotehnologia. Va lansa în curând colecția de carte electronică „Future Fiction” (Future Fiction), unde va publica „în cea mai mare parte ficțiune speculativă și sociologică. Ideea este de a prospecta autori atât din zonele anglofone cât şi neanglofone, care s-au dovedit deja a fi scriitori valoroşi în țările lor. Până acum am adunat texte de la canadianul Robert J. Sawyer (Robert J. Sawyer), de la grecul Michalis Manolios, de la românul Cristian Mihail Teodorescu (Cristian Teodorescu) și de la americanul James Patrick Kelly”.

Locuiește la Roma, împreună cu soția sa Elena și fiica sa Sofia.

http://www.francescoverso.com/en

Latest posts by Francesco Verso (see all)