Capcana din interiorul capcanei
Adolfo ajunsese la timp pentru a-i scoate din adăpostul provizoriu şi a-i muta într-o încăpere de la etaj. Targa mobilă se dovedise greu de introdus prin toate uşile şi Percier leşinase în două rânduri din cauza durerii, atunci când se văzuseră nevoiţi s-o încline aproape la 450 pentru a o face să alunece mai departe. Spre norocul lor, custodele nu deschisese încă Muzeul pentru turişti şi reuşiseră să se strecoare nevăzuţi pe lângă gardienii înarmaţi cu halebarde şi pistoale tranchilizante, care jucau plictisiţi zaruri într-o nişă de pe holul principal. Urcaseră o scară monumentală, cu himere din bronz aurit, fixate la bază pe postamente din fontă şi traversaseră în fugă mai multe coridoare, pe zidurile cărora Percier zări ramele grele ale unor tablouri uriaşe.
Se opriră în dreptul unei scări metalice în spirală, aproape de capătul unui coridor extrem de larg, asemănător unei camere uriaşe. Hilterus se apropie de o uşă făcută din plasă metalică, apucă în mâini un ornament de piatră de forma unui clopot, îl răsuci spre stânga şi le făcu semn să aştepte nemişcaţi.
— Un lift cu propulsie mecanică, şopti Eunice. Într-un palat ca ăsta, de regulă, sunt interzise mecanismele provenind din secole viitoare. Aici, Principalul a făcut o excepţie şi a permis introducerea unui lift sistem secolul XIX american. Pentru trupele de intervenţie ale Poliţiei, dacă situaţia scapă de sub control.
Nu înţelegea. Gemu şi mişcă degetele mâinii drepte prin aer.
— În jurul Palatului Michelozzo, se află una din zonele ce favorizează apariţia breşelor cronozofice. Mercedes stabilise de la bun început ca punct de plecare al acţiunii noastre acest loc.
— Gata cu poveştile! şuieră bărbatul cu monoclu şi trase de cadrul metalic. Repede, idioţii ăia ai lui Valverde trebuie că au ochi şi prin pereţi.
Liftul sosise fără nici cel mai mic zgomot, se oprise şi aprinsese luminile de avarie. Cei doi împinseră targa în interior, apoi intrară şi închiseră uşa. Hilterus trase de o pârgie neagră şi cutia pătrăţoasă din metal porni în sus cu o smucitură uşoară. Durerea îl arse violent între coaste, dar reuşi să nu scoată nici un sunet. Urcară vreme de câteva zeci de secunde într-o tăcere aproape deplină. Percier se strădui să numere foşnetele uşoare pe care le scotea podeaua, ori de câte ori trecea prin dreptul unui etaj, dar se văzu nevoit să renunţe. În fine, liftul se opri şi Hilterus ieşi să inspecteze locurile. Reveni aproape imediat şi deschise larg uşa din sârmă.
— Se pare că n-am alertat încă pe nimeni. Am găsit intacte sistemele de supraveghere montate de Soledad. Nici măcar praful nu a fost şters în jurul lor. Să mergem, poate că de astă-dată vom avea mai mult noroc.
Scoaseră targa din cutia de metal şi plastic cu precauţie, străbătură un coridor întunecos şi intrară printr-o uşă dublă într-o sală înaltă, cu ferestre gotice pe peretele dinspre răsărit. Mobila era somptuoasă: o bibliotecă enormă, conţinînd câteva sute de volume groase, cu cotoare scrise cu litere aurii, o sofa peste care stătea aruncată o piele de leopard, două fotolii stil Empire, o masă uriaşă, acoperită cu o faţă pluşată, cu un imprimeu reprezentînd un castel căţărat pe o stâncă, 12 scaune cu picioare curbe şi o sobă elegantă, cu plăci dintr-o ceramică specială, de culoare albastră. Pe ziduri, atârnau tablouri mari, cu rame grele de bronz, reprezentînd scene de vânătoare cu câini.
Îl depuseră pe sofa şi Eunice începu imediat să-i conecteze de-a lungul corpului tot felul de cleme, ale căror fire conduceau spre rucsacul purtat până acolo de Hilterus. Bărbatul închise uşile cu zăvoarele şi trase în faţa lor unul din fotolii.
— Sper să fim în siguranţă aici, în următoarele două ore, mormăi şi îşi apropie unul din scaune. Se aşeză cu faţa spre spătar, punîndu-şi braţele deasupra. În mod normal, Soledad ar trebui să ajungă în mai puţin de o oră. Dacă se mişcă bine şi nu are nici o situaţie neaşteptată de rezolvat, peste o jumătate de oră va ciocăni la uşă. Dar nu cred că băieţii se vor mişca asemenea ei. Nu te poţi mişca asemenea unei maşini de luptă, ce naiba!
Percier îşi simţi capul săltat şi apoi aşezat pe ceva moale – vesta din lână a lui Eunice, descoperi imediat, văzînd cămaşa roşie a femeii fluturîndu-i, largă, pe lângă corp. Se încruntă, încercînd să pătrundă sensul cuvintelor celuilalt. Icni, străduindu-se să-şi mişte buzele. O întrebare, asta voia să le comunice, dar idioţii nu păreau a pricepe.
Hilterus ridică din umeri şi aruncă o privire scurtă către Eunice. Femeia îşi ţinea privirile în jos.
– Nu sunt prea multe explicaţii de dat. Ne găsim într-unul din locurile de refugiu. Falanga, domnule Percier, este o asociaţie ilegală, cred că n-ai avut timp să uiţi asta. O asociaţie care e nevoită să ducă o existenţă subterană. Mai ascunsă chiar decât cea a oamenilor lui Valverde, care sunt numai parţial alături de lege. O lege pe care, la urma-urmei, nu fac altceva decât să o protejeze. Nu să încerce s-o arunce în aer, aşa ca noi. Dar, acum, trăim o situaţie specială, pricepi, misionarule? O situaţie care nu ne mai permite să ne ducem planurile la îndeplinire, în maniera în care le concepuserăm. Să nu crezi însă că am fost luaţi complet pe nepregătite.
Durerea din piept era prezentă, dar cumva estompată, începînd să se risipească către stomac şi picioare. Capul… capul părea plin cu vată sau ceva asemănător, îşi simţea creierul moale, clătinîndu-se în ritmul respiraţiei. Către ce dorea să-l conducă bărbatul cu ochiul ascuns în spatele peretelui subţire de sticlă săgetînd în lumina lămpii cu gaz de pe lambriul uşii? Sau către cine? Întinse degetele mâinii stângii peste burtă. Burta altcuiva. Se sperie, simţindu-şi propriul corp drept ceva străin şi, pentru o clipă, îşi dori să fi murit în clipa în care îl izbise proiectilul neuronic al armei sorei Nathalia. Blestemata de Nathalia McConnaghie! se strâmbă, aproape percepînd cum afluxul de adrenalină i se răspândeşte în sânge, risipindu-i gândurile negre. Atinse mâna femeii de lângă el. Aceasta şi-o retrase, tresărind, apoi zâmbi şi îi cuprinse degetele.
— Vrei să întrebi ceva, nu-i aşa?
O strânse uşor de vârful unghiilor. Hilterus îşi lăsase capul într-o parte şi-l privea cu o curiozitate de şarpe ce-şi fixează viitoarea pradă. Strabismul ochiului ascuns de monoclu … Înghiţi în sec, suportînd arsura cu gust de fiere a durerii, dorindu-şi ca femeia să nu bage de seamă tremurul slab ce-i invadase brusc trupul. Tremurul datorat privirii aceleia inconfundabile. A ochiului distrofic aproape adus la normal de ecranele corectoare ale holovizoarelor. Dar observabil încă de cineva pus în temă. Aşa cum fusese el.
— Ceva despre una din persoanele care trebuie să vină? Nu. Despre ce urmează să se întâmple?
Crăpă pleoapele. Eunice îl privea şters, atentă aproape exclusiv la semnalele pe care mâna le transmitea pielii sale. Nu, în mod sigur, nu-i observase încordarea. Nu acelaşi lucru l-ar fi putut spune despre Hilterus. Strânse degetele.
— Nu departe de aici, se găseşte unul din punctele de trecere. Mercedes voia să ajungem la cel situat în apropiere de lacul Galdi, dar situaţia nu ne permite să încercăm să te deplasăm până acolo. Şi aşa şi tot nu ştim ce vei putea face, în situaţia în care te afli, în clipa când Ţesătura Cronozofică va începe să se destrame. Nu putem decât să sperăm într-o minune. În fine…
Ridică din umeri.
— Vor veni ei aici, Percier, spuse Hilterus, aproape fără să-şi desfacă buzele. Vor transporta aparatura prin subteran şi vor intra în forţă, anihilîndu-i pe paznici. Dacă avem noroc, Ţesătura crapă în noaptea asta. Dacă nu, crăpăm noi mâine… Nu există alternativă.
Strânse ochii. Ceva nu se lega. La restaurant, Mercedes vorbise despre o acţiune care avea să aibă loc peste câteva zile. Ceea ce ei numeau Ţesătura Cronologică… Intervalul de Invazie… ar fi trebuit să înceapă abia în noaptea următoare, conform prognozelor Institutului de Predicţie Cronologică! Nu în noaptea aceasta… „Observatorul” nu greşise niciodată până atunci. Niciodată, într-o perioadă normală, tresări şi degetele strânseră cu putere mâna delicată a femeii, făcînd-o să geamă. Clătină din cap: nu, nu mai avea nici o întrebare. Deoarece deţinea un răspuns. Singurul răspuns pe care nu şi l-ar fi dorit. Trăia o perioadă anormală, în care toată lumea alerga după el. În care toată lumea şi-l dorea pentru a-l utiliza, fiecare în scopul său neînţeles, asemenea unei chei, în încercarea de a determina soarta lumii. Soarta Corassanului. În care cursele se închideau una în interiorul celeilalte, fiecare mai viclean construită decât cea de dinaintea ei. O perioadă anormală în care nimeni nu era cu adevărat ceea ce părea. În care Nathalia McConnaghie nu era Nathalia ci o spioană ce-l voia mai degrabă mort decât pierdut de sub supraveghere, Soledad nu era un simplu body-guard, ci amanta sa, poate mai rău, iubita sa stranie ce încercase, în mod inexplicabil, să-l omoare, cu toate că ai ei aveau neapărată nevoie de el, iar ex-ucenicul Adolfo Hilterus nu era o materializare oarecare, care trebuia reinstruit pentru a se reintegra în Corassan, dar nici membrul secret al unei grupări ce-şi dorea ruperea Ţesăturii… ci misteriosul, otrăvitorul Diego Almagro de Valverde, şeful Inchiziţiei şi al grupului de complotişti din subteranul metroului.
Va urma.
© Aurel Cărășel
