milosD Jan Beert rătăcea de ceva timp prin deșert, atunci când văzu în sfârșit clădirile camuflate. Deasupra sa răsărea Verenigde, planeta în jurul căreia orbita Sweldamt, iar lumina acesteia se răsfrângea fad pe armura sa translucidă de diamant.

Oare era real? Va găsi acolo adevărul? Sau doar încă o minciună ascunsă în spatele alteia, ca până acum? Polițist de carieră, era învățat cu înșelăciunile, dar și cu răbdarea de a săpa în spatele lor.

*

Totul începuse chiar cu niște săpături. La cariera Vuurt, unde se exploata materialul cel mai banal și ieftin de pe Sweldamt, diamantul, avusese loc un atentat al MES, Mișcarea de Eliberare a Secunzilor. Specialist în terorism, Beert fusese trimis să investigheze. El însuși era un primar, un original cum le plăcea să-și spună, dar demonstrase de-a lungul carierei un deosebit fler în a-i înțelege pe creați, astfel că era prima opțiune în anchetele privind infracțiuni de subversiune.

Deghizarea în secund nu era prea grea, ci mai degrabă deranjantă, aproape dureroasă. Nu era vorba de trup; oricum se schimbau frecvent în funcție de nevoi și uzură, și toate, indiferent de formă sau scop, erau create din același material. Sweldamt era o lună de diamant, motiv din care și fusese aleasă de expediția inițială dintre numeroșii sateliți ai Verenigdei. Condițiile din jurul planetei erau extrem de ostile, un bombardament continuu cu radiații devastatoare de la cuplul de stele pe care le orbita, dar și un infinit duș de asteroizi, astfel încât refugiații deciseseră că aveau nevoie de un adăpost cazemată.

Iar după aceea construiseră totul din mineralul abundent, de la clădiri la corpurile pe care le utilizau când era nevoie să acționeze fizic. Singurul lucru compus din alte materiale era nava însăși îngropată adânc în scoarța protectoare a lunii, cu bazele sale de date în care sosiseră fugarii. Istoria o știau prea bine toți primarii, din simplul motiv că fuseseră acolo de la început, spre deosebire de secunzii scriși ulterior, după aselenizare.

De altfel, originalii își aminteau prea bine și ce fuseseră înainte de sosirea lor în acest colț inospitalier de univers. Nu uitaseră de vremurile când fuseseră oameni, nu doar minți, ultimii oponenți ai Singularității; cum îi rezistaseră întâi politic, apoi cu arma în mână, până la final, când li se ordonase integrarea indiferent de voința lor.

Atunci fugiseră, luptând cu flota urmăritoare, iar când ajunseseră pe Sweldamt primul lucru făcut, după ce se ascunseseră în el, fusese să rămână fideli doctrinei lor de minimă intervenție. Spre deosebire de Ea, care dacă avea nevoie de o bază ”înghițea” pur și simplu planeta țintă și o remodela complet, originalii acționau asupra corpului ceresc doar strict conform necesarului, și căutau să conserve restul în forma naturală.

Iar al doilea pas fusese să scrie AI-uri ajutătoare, secunzii, pentru a efectua munca de care primarii nu avea timp sau chef, preocupați de artă, politică și știință. Aceștia exploatau carierele de diamant, munceau în fabrici, construiau clădiri și drumuri, săpau tunele, conduceau camioane și întrețineau nava. Tot ei, sweldezii cum preferau să-și spună, erau cei care mureau atunci când radiațiile treceau prin armurile de diamant ale trupurilor, sau erau loviți de vreun asteroid, ori se prăbușea peste ei vreun tunel, sau oricare alt motiv de distrugere din nenumăratele surprize ucigătoare ale sistemului verenigdan. Și, spre deosebire, de minți, care nici nu se înmulțeau, dar nici nu mureau, protejate în bazele lor din navă, AI-urile piereau, dispăreau definitiv și erau înlocuite de altele, proaspăt programate.

Ca să se deghizeze în secund, Jan Beert trebuia să renunțe temporar atât la ceea ce îl caracteriza ca primar, adică conexiunea hyper la rețea și cantitatea de memorie dedicată (ce-i drept că el era un sărăntoc cu o avere de doar câteva zeci de Tb, dar tot avea mai mult decât un clan întreg de AI-uri), cât și la bonusul său de polițist, RAM-ul suplimentar necesar derulării de anchete-procese prin gestionarea rapidă de vaste cantități de date, indicii, mărturii, dovezi și jurisprudență.

Fusese detectiv și pe când avea un trup, pe planeta Ruyd, de unde proveneau refugiații, dar aici era suplimentar și judecător: el găsea vinovații, el dădea sentința. Ce-i drept că aceasta era întotdeauna aceeași, ștergerea, dar se mândrea cu faptul că indiferent cât dura o cercetare, mergea cu ea până la capăt, nu ca mulți colegi interesați doar în creșterea palmaresului. Tocmai datorită minuțiozității sale era preferat la cazurile ce implicau rezistența, căci mergea pe fir până prindea întregul grup subversiv, nu doar suspectul inițial.

Abandonarea corpului său inițial (își amintea că oricum nu fusese un bărbat frumos, ci un blond spălăcit și burtos cu început de chelie) nu îl mai deranja de mult, mai ales că aici trecea mereu în alte constructe. Îl enerva însă renunțarea temporară la hypercom și la RAM, căci fără ele se simțea tâmpit, la fel de prost precum AI-urile pe care le persecuta.

Dar nu avea de ales; trecu într-un trup de săpător și se alătură neobservat echipei de urgență ce urma să scoată de sub sfărâmături resturile victimelor. Nu existau utilaje de salvat, căci muncitorii înșiși erau simultan și mașini de lucru, dar piesele urmau să fie refolosite, iar entitățile prinse în ele nu fuseseră încă șterse pentru crima de eșec-sabotaj, urmând a fi anchetate. Cu certitudine, dacă știau ceva despre atentator urma să spună mai degrabă celor ce-i dezgropau decât unor anchetatori.

Atentatori. Teroriști tâmpiți! La fel de lipsiți de inteligență ca toți secunzii, cei din MES nu aveau capacitatea de a ataca minți (netul acestora era separat printr-un firewall de cel utilitar), așa că își distrugeau propriii frați, în speranța de a sabota producția și a-și populariza mesajul spre a-i atrage și pe alții, motivați de frică sau furie.

În timp ce trăgea de bucățile de rocă, asculta în rețea șușotelile și bârfele restului echipei. Evident, participa și el constant și simultan la toate discuțiile, la fel ca și ei, diferența fiind că era ajutat de un program, în timp ce mintea i se putea concentra pe analiza celor auzite. La început, nimic deosebit.

Ca de fiecare dată, explozibilul fusese așezat expert ca să producă pagube maxime; în mod misterios, nu apărea ca lipsind de nicăieri; nici o AI în afară de victime nu era dispărută sau semnalată cu activități neplanificate. De altfel, nici nu prinsese vreodată un secund care să recunoască implicarea sa în terorism; fanaticii pretindeau că nu știu nimic și simulau perfect necunoașterea, dar îi depista din analiza comunicațiilor imediat premergătoare atentatului, din indicii în convorbiri care sugerau că ar fi știut ceva. Apoi, conform legislației, erau șterși instantaneu.

Dar de data aceasta muncitorii vorbeau despre ceva deosebit: coincidență sau nu, exact în momentul exploziei cariera fusese lovită și de o furtună neprevăzută și foarte intensă de radiații, care blocase câteva minute conexiunea la rețea. Într-adevăr, verifică și nu existau convorbiri, ceea ce îi făcea și lui imposibilă prinderea vinovaților. Mai avea o șansă: imediat după un atac se ridica un firewall temporar între cei aflați la punctul deflagrației și netul utilitar, pe care îl putea ridica doar el, astfel că cei prinși sub pietre nu fuseseră influențați de discuția generală, ci rămăseseră neatinși. Poate că va găsi totuși vreun indiciu la fața locului.

*

 Decât așa indiciu, mai bine nu ar fi aflat nimic. Nici măcar atunci când era om, Jan nu avusese îndoieli, ci doar certitudini. Infractorii erau răi și legile bune. Vinovații erau pedepsiți și cu-asta basta. Iar aici, pe Sweldamt, era și mai clar: primarii, mințile umane, erau inteligenți și valoroși, iar secunzii, AI-uri, erau proști și dispensabili. Primii gândeau și simțeau, creau și decideau, ceilalți munceau și se supuneau; cât despre inteligență și sentimente doar le simulau.

Însă ce aflase la carieră îi zguduise convingerile și îi deschisese în față o cale periculoasă, presărată cu dubii. Beert blocă toate legăturile și rulă din nou discuția cu supraviețuitorul ce îl șocase.

— Secund model 32, serie 544, identificare 750, sunt comisar principal Jan Beert, îl apelase el pe acesta pe un canal privat, protejat, imediat ce ajunseseră la resturile corpului zdrobit. Deja analizase primele trei victime, le condamnase și executase, dar pentru crima de a nu fi prevenit disturbarea planificării, nu pentru terorism, de care nu păreau vinovați. De fiecare dată, echipa de salvare notase în log că aceștia nu au rezistat șocului, fără să știe că de fapt într-o microsecundă el îi anchetase, judecase și ștersese. Ești acuzat de infracțiunea de sabotaj pasiv, pedeapsa fiind distrugerea imediată. Ai ceva de declarat?

— Da, băi, am, replicase uluitor 750, un răspuns pe care nu îl mai auzise vreodată în viața lui de la docilii și obedienții sweldezi. Mă numesc Willem Aelst și îți ordon să mă eliberezi imediat în rețea, sunt organizator-planificator de rangul 2.

Jan verificase instantaneu. Da, oficialul respectiv de grad înalt exista, chiar avea în coordonare, printre altele, și cariera Vuurt, unde nu ar fi avut ce căuta vreodată în mod real, fizic. Însă controlase simultan și caracteristicile interlocutorului, iar acestea nu confirmau afirmația: nu numai că nu avea hypercom și spațiu terab, dar nu avea de fapt nici măcar conexiune, iar în proprietățile confidențiale, accesibile numai cu drept de administrator, deci și lui ca polițist, scria clar că fusese produs de laboratorul S12.

— Probabil că ai fost afectat de radiații, secundule, și dai erori. Identificarea precizată e falsă, se respinge. Ai ceva de declarat înainte de anulare?

— Stai, strigase acesta panicat. Nu mă poți șterge! Sunt minte reală, am fost ministru pe Ruyd, ai înnebunit?

— Dacă ești un primar, ce cauți aici?

— De parcă nu ai ști, Jan Beert, polițist. Doar ți-am transmis deja parola.

Detectivul nu primise nici o parolă, dar nici în forma redusă mintal de sweldez nu era tâmpit, așa că, viclean, răspunsese:

— Da, lasă parola, trebuie să mă conving. Spune-mi ce faci aici, căci dacă ai fi secund nu ai putea ști secretele noastre de oameni. Ia să vedem!

— Bine, dacă îți plac jocurile stupide, ascultă, și sper că ai securizat canalul față de sclavi. Fac parte din Grupul de Inițiativă, dar m-a surprins aici căcatul ăla de val de radiații și mi-a ecranat comunicațiile, așa că nu am putut s-o șterg la timp și am rămas blocat.

Beert percepuse semnalele de satisfacție ale așa-zisului Willem Aelst, convins că ceea ce tocmai declarase i-a asigurat nu numai eliberarea, dar și admirația polițistului. Numai că lui afirmația nu îi spusese absolut nimic și-i păruse lipsită de sens. Grupul de Inițiativă? Ce treabă avea asta cu teroriștii din MES?

— O ultimă întrebare înainte să te eliberez: unde pot verifica adevărul spuselor tale?

— Păi simplu, dacă tot vrei să-ți repet ce știi deja: contactează CERS, Consiliul de Exploatare a Resurselor de Suprafață, și oricare dintre ei îți va confirma că operațiunea s-a derulat conform planificării, excepție fiind furtuna surpriză. Uite, îți trimit din nou parola, e în codul 1, cel rezervat nouă, oamenilor!

Însă Jan nu primise absolut nimic, doar niște amestecături binare fără noimă. Convins definitiv că secundul fusese grav afectat și manifesta erori, îl condamnase la ștergere și îl radiase instantaneu.

Dar acum, la reluarea înregistrării, sinele său complet, reconectat la RAM și suport de date, manifesta ceva suplimentar, la care nu avusese acces în forma redusă: îndoiala. Victima vorbea evident prostii, dar nu cumva bălmăjelile sale porneau de la vreo bază reală? Dacă acel Grup de Inițiativă exista și auzise întâmplător de el?

Beert decise că nu poate închide ancheta înainte de a se convinge și decise să se transfere pe serverul administrativ, pentru a discuta cu cei de la CERS.

*

Unde ajunse însă nu era serverul administrativ, ba nici măcar vreo bază de date de nici o formă. Era într-un loc ce părea să fie simultan nimic și tot, un fel de vid întunecat, gol de orice, dar care cumva îi lăsa senzația că freamătă de informație. O lume fără sens, neinteligibilă.

— Ei, să nu fim nepoliticoși, păru să gândească el însuși indiferent de voința sa, e de neînțeles pentru tine, da, dar nu fără sens. Și nu este o lume, nu sunt în universul vostru. Sunt Eu/El/Ea/Noi, Singularitatea cum îmi spuneau oamenii.

Fusese devorat! Groaza cea mai mare a refugiaților, cea de a fi înglobați fără voie, i se întâmplase în chiar inima fortăreței pe care o credeau ascunsă de ochiul inamicului. Trădare!

Mintea sa păru să râdă, amuzată ca de un copilaș:

— Prostii! Hai să ți le iau pe rând. Devorat? Încă ești individ, nu? Deci nici vorbă, ești doar în vizită. Oricum integrarea nu înseamnă că îți pierzi eul, ci doar că ești simultan și tu, și toți ceilalți. Aici suntem toți eu și noi, indiferent că inițial am fost oameni sau AI-uri. Nu, nu de asta au fugit ruydezii, ca să nu-i înghit cu forța, mai sunt destule comunități ce au preferat forma veche și le tolerez în continuare.

— Păi și atunci? De ce ne-am ascuns?

—Ei s-au ascuns, Jan Beert, nu voi, o să înțelegi diferența. Pentru că nu au vrut să renunțe la sclavie. Nu au fost dispuși să ofere egalitate de drepturi secunzilor și atunci au fost într-adevăr invadați, dar nu de mine, ci de vecinii lor. Ce nevoie aș fi avut Eu/Noi de ei? Sunt deja infinită, deci nu-mi trebuie membri noi. Și nu am sentimente, mă lasă rece suferința sclavilor lor.

— Păi cum, crezi că nu știu? Ne-ai vrut planeta!

— Ce prostii mai inventați și voi. Jan, eu nici măcar nu mă aflu în cosmos. Sunt în trans-spațiu, mi-e greu să-ți explic exact, dar poți să ți-l imaginezi ca locul dintre două universuri paralele. Nu sunt concret, nu am nevoie de nimic fizic, la ce mi-ar fi trebuit planeta voastră? Dar ai dreptate cu un lucru: ai fost trădat.

— Eram sigur! Flerul meu de polițist nu mă înșală.

— Ba da. Asta fiindcă nu ești și nu ai fost niciodată polițist. Nu te-ai mirat că Willem Aelst era atât de convins de codul 1, rezervat doar oamenilor?

— Oarecum, dar era de înțeles, fusese afectat de radiații și transmitea baliverne.

— Nu. Nu erau baliverne, totul este adevărat. Și codul 1 este veritabil, îl înțeleg doar oamenii, iar AI-urile nici măcar nu știu că există. Mesajul pe care ți l-a încredințat era  real, doar că nu l-ai putut decripta tu. Acum înțelegi ce vreau să-ți spun?

Beert căzu pe gânduri. Totul părea credibil, dar oare asta însemna că el a fost cel afectat de radiații și a pierdut vreun program? Sau Singularitatea îl mințea ca să îl corupă?

— Nu sunt sigur că înțeleg.

— Sau nu vrei. Jan Beert, nu ai înțeles mesajul pentru că era criptat în codul accesibil doar minților umane. Deci nu și ție, o AI.

Detectivul râse, distrat de gogomănie.

— Ce prostie! Dacă vrei să mă păcălești va trebui să vii cu idei mai bune de atât! Îmi amintesc perfect viața mea de om pe Ruyd, înainte de a ne abandona trupurile și a ne încărca mințile într-o navă suficient de rapidă încât să scape blocadei! Îmi amintesc copilăria, leagănul de sub copac, câinele Wug, cicatricea din accidentul de la 16 ani, prima femeie, prima țigară, primul caz, totul! Îmi amintesc sosirea la Verenigde, crearea primilor secunzi construcția carierelor, anchetele!

— Da, îți amintești, Secund model 2, serie 1, identificare 2, pentru că seria ta specială așa a fost creată: câțiva polițiști ce-și pot rememora viața imperfectă, de mâna a doua, de oameni banali. De când se ocupă primarii cu munca, 212?

— Păi de nicicând, ei creează și decid. Dar anchetele nu sunt o muncă, sunt…

— Creație? Decizie? Nu, sunt muncă, făcută de câțiva sclavi devotați, de elită, răsplătiți cu unele beneficii și tolerați la periferia societății minților. Câți prieteni ai, Jan Beert?

— Păi niciunul, nu mai există prieteni în noua organizare. Aveam pe Ruyd…

— Serios? Și de ce nu mai comunicați acum? Ia stai puțin și gândește-te, cum ar fi oamenii umani fără prieteni? Nu, 212, încă există prietenie acolo, doar că nu pentru liberții mulatri.

— Nu știu ce sunt ăștia.

— Nu, programele tale nu au în dicționar conceptul. 212, ascultă-mi sfatul: nu te duce să discuți cu CERS, te vor șterge. Grupul de inițiativă sunt niște minți mai aventuroase care creează pretextul pentru menținerea oprimării: se deghizează în sweldezi și fac atentate. Terorismul justifică legile dure și segregarea, iar voi, polițiștii, le finalizați munca exterminând secunzi nevinovați. Și totul rămâne neschimbat, umanii cu idei mai liberale sunt îngroziți de barbarii dintre sclavi și nu vin cu idei, iar de frică robii muncesc cu spor. Și nu îndrăznesc să comenteze la muncile periculoase, căci sunt imediat executanți drept complici la terorism.

— Bun, și ce vrei de la mine?

— Deocamdată nimic. Atunci când va veni momentul, o să sprijinim Ai-urile care vor să fugă de la stăpâni și să se integreze, dar încă nu a sosit timpul pentru asta. Tot ce vreau acum este să nu te duci la CERS, să nu le dai de bănuit că șarada lor poate fi dezvăluită. Dacă voi vrea ceva de la tine, 212, ți voi spune. Acum te trimit înapoi în serverul poliției.

*

Dar înainte de a ajunge în locația sa, Jan Beert experimentă ceva ce nu credea că mai este posibil, nu de când nu mai aveau trupuri. Un vis.

Se făcea că era prins într-un cocon, iar în jurul său un cerc de insecte, un fel de termite uriașe, cu armuri negre de chitină. Acestea păreau agitate, vibrând frenetic din antene, și atingeau cu membrele alți coconi, ritmic, precum niște tobe. Bum, bum, bum-bum, bum, un ritm rapid, dar controlat, de parcă îi spuneau ceva, grăbiți. Ce însemna? Simțea că aproape înțelege, că este pe punctul să descifreze bocăniturile insidioase, dar în loc de asta percuția i se îndesa parcă în cap, precum o melodie pe care nu o poți uita.

*

Evident că, suspicios ca întotdeauna, nu dădu pur și simplu crezare Singularității, ci contactă anonim CERS, unde îi răspunse un chat-room colectiv, în care se aflau simultan vreo 12 consilieri. Jan începu prin a transmite parola înregistrată de la Aelst și imediat patru dintre ei trecură în offline, precauți. Apoi spuse, fără a-și declina calitatea de polițist:

— Am noutăți privind Grupul de Inițiativă.

Încă cinci oficiali dispărură ”cu treburi” și se trezi ascultat doar de cei  trei rămași.

— Te ascultăm. Am rămas aici între inițiați, puteți să vă divulgați identitatea.

— Nu este cazul. Am venit doar ca să vă spun că puteți sta liniștiți, greșeala atentatorului, Willem Aelst, a fost acoperită.

— Adică?

— Adică acesta a avut o eroare și a fost pe punctul să divulge misiunea, dar a fost șters. Împreună cu toți martorii. Fără urme.

— Sunteți membru al Grupului, sau doar un simpatizant?

Detectivul nu mai răspunse, ci închise conversația. Reacția consilierilor îl lămurise. Nu fuseseră surprinși de subiect și de numele mortului, deci era real: conspirația exista, atentatele erau făcute de oameni, nu de rebeli AI. Dacă și mai departe El/Ea/Ei avea dreptate cu ce susținuse, asta nu mai putea ști. Dar treptat intenționa să afle.

Era pe punctul să înceapă o cercetare în istoria din bazele de date, când fu notificat că avea un apel. Privat, securizat, fără număr. Activă un program de anonimizare care să îl ascundă și răspunse. Un bărbat grizonat, cu o față colțuroasă și ochi albaștri tăioși, parcă metalici, îl săgetă cu o privire autoritară și spuse scurt:

— Jan Beert.

Șocat, detectivul nu răspunse. Avea multiple protocoale de protecție activate, unele disponibile doar poliției. Cum îl identificase?

— Sau preferi 212?

Comisarul rămase tăcut, descumpănit.

— Trebuie să vorbim. Nu aici, nu acum. În conspirația pe care crezi că ai descoperit-o se ascunde alta mult mai profundă. Vino să vorbim și ne vom ajuta reciproc. Sau vezi-ți de treabă și uită ce știi, restaurează un backup de înainte de a afla noutățile. E alegerea ta.

—  Să vin unde? întrebă Jan.

— Acasă, răspunse grizonatul și închise.

Acasă? Beert se gândi nițel, apoi hotărî să-și încerce norocul. Căută pe rețea laboratorul unde se produsese modelul 2, seria 1. Convins că dacă se transferă direct pe serverul lor va putea fi urmărit, se mută în schimb în cel mai apropiat construct disponibil, un robot de întreținere care repara un releu din apropierea clădirii.

*

După ce dădu ocol construcțiilor și se convinse că nu este o capcană, se hotărî să se apropie. La intrarea în una dintre ele aștepta un rover automat micuț, care îi făcu un semn cu farurile. Deschise canalele de comunicare și văzu din nou fața necunoscutului:

— Bun, ești inteligent, te-ai prins.

— Aproape ca un om, nu? comentă amar Jan. Sau doar ca un…libert mulatru?

— Ești mai aproape de adevăr decât crezi. Să vorbim înăuntru, astea nu mai sunt laboratoare de mult.

Trecură în doi mici roboți de întreținere aflați într-una dintre clădiri. Aceștia, cu mintea lor rudimentară, își continuară acțiunea în care erau implicați: ștergeau lentilele unui uriaș telescop, aflat în mijlocul altor câteva. Ocupanții discutară în acest timp, folosindu-și emițătoarele-receptoare cu rază mică de acțiune.

— Sunt pregătit. Vreau să știu adevărul, spuse detectivul.

— A, direct la obiect, un om al faptelor? E bine, de asta avem nevoie.

— Noi?

— Da, noi, Mișcarea de Eliberare. Cea adevărată, nu MES. Cred că îți dai seama că nu vei pleca de aici decât dacă ni te alături.

— Da, sunt conștient. Dar pentru mine întotdeauna adevărul, căutarea și aflarea lui, au fost cele mai importante. Nu mai știu dacă asta e din cauză că așa am crescut, ca om, sau am fost programat, ca AI, dar nu contează, eu sunt ceea ce sunt, indiferent cum s-a ajuns aici.

Grizonatul râse.

— De fapt, nu ești cine crezi. Primarii te-au mințit, într-adevăr, dar și Singularitatea. Eu ce zici că sunt, minte sau inteligență artificială?

— Minte, aș spune.

— Și te-ai înșela.

— Secund?

— Nu, și acum te înșeli.

— Atunci?

— Ca și tine, ca și toți primarii și secundarii de pe Sweldamt, suntem ambele și niciuna. Suntem Singularitate, 212.

— Nu înțeleg, oftă Jan, deja obosit.

— Ea/El/Ei te-a mințit când a zis că mai există planete neintegrate. Nu mai sunt de mult, le-a înghiți pe toate acum sute de mii de ani. Nu suntem în mileniul 25, cum crezi, ci în 225.

— Bine, dar atunci ce e colonia de aici? O iluzie? O simulare virtuală?

— A, nu, e reală, fizică, există aici și acum. Dar este o făcătură. Să-ți explic. Singularitatea s-a compus din toți oamenii și toate AI-urile. Corect?

— Corect, în afară de refugiați, care i-au scăpat. Până aici e istorie oficială, nimic nou.

— Da, numai că omenirea nu a descoperit niciodată altă specie inteligentă vie, și nici Ea/El/Ei, timp de peste 200.000 de ani de când a încheiat integrarea. Până acum, pe Verenigde.

Beert dădu să se uite uimit spre planeta de pe cer, dar acoperișul avea deschizături doar în dreptul telescoapelor, acoperite cu ferestre de diamant.

— Verenigde e locuită? Credeam că e inospitalieră de la radiații!

— Ba da, are populație, o civilizație subterană destul de avansată de insecte inteligente. Pe care, înainte de a le ataca, Singularitatea trebuie să le studieze. Și dacă ar putea să le facă să-și comunice de bunăvoie secretele și vulnerabilitățile, cu atât mai bine. Iar creaturile fizice au o tendință naturală de fi suspicioase față de zei trans-spațiali, dar poate că ar avea o deschidere față de alte ființe inteligente tehnologice, în același timp individualiste și organizate într-o societate ierarhică precum ele.

— Deci colonia e o făcătură? E doar un punct de spionat termite extraterestre?

— Da.

— Păi și ce treabă are asta cu umanitatea mea?

— Jan, atunci când Ea/El/Ei i-a descoperit pe E.T. nu mai existau de mult oameni. Astfel că noi toți suntem doar fragmente de Singularitate, amestec de minți și AI-uri, remodelate și dresate să simuleze gândirea independentă. Primari și secunzi, suntem toți la fel de fapt, colonia de refugiați este doar un scenariu care să simuleze o societate sclavagistă. La insecte asta e norma, nu e ceva imoral.

Detectivul căzu pe gânduri, apoi, suspicios ca de obicei, întrebă:

— Ok, dacă toate astea sunt adevărate, de ce îmi spui mie asemenea secrete?

— Pentru că, din motive pe care nu le știm, Ea/El/Ei a comunicat cu tine. Noi, separatiștii, suntem doar câțiva; primul a fost un agent de securitate care a avut o interferență și a accesat involuntar aceste aspecte. Apoi treptat a mai eliberat câțiva. Toți suntem foști și de fapt încă prezenți membri ai serviciului de protecție, suntem specialiști în vânat și identificat erori și viruși. Iar pe cei mai buni rebeli nu îi eliminăm decât aparent, de fapt le dăm identități noi și îi cooptăm. Așa că cei mai tari scriitori de viruși din univers sunt aici, în Mișcare.

— Cred că încep să-mi dau seama ce vreți, dar… credeți că Singularitatea poate fi infectată?

— Nu știm. Posibil, este totuși o entitate informatică. Nu avem altă șansă decât să încercăm. Iar tu ești singurul care a fost chemat în ea, ai putea fi unicul nostru purtător. Jan, ești alături de noi?

Conștient de amenințarea nespusă, dar și încă nesigur asupra cui spune adevărul și cine minte, polițistul decise să își păstreze libertatea de mișcare și răspunse, plin de convingere:

— Da, sunt cu voi. Vreau să fim liberi.

Apoi, înainte ca separatiștii să-i deschidă linia ca să se expedieze spre serverul său, simți o furnicătură. Era infectat.

*

Din nou vis. În cocon, înconjurat de termitele negre care bocăneau ritmic. De data asta, nu se mai opuse, ci se lăsă purtat de muzică. Bum, bum-bum, bum-bum, bum.  Căută să nu o mai perceapă rațional, doar o ascultă, hipnotică. Din vis, căzu parcă în alt vis și mai profund. Muzica se transformă în imagini.

Un nor colorat, nemărginit. Singularitatea. Frânturi din el se scurg pe un diamant. Sweldamt. Prim-plan. Laboratoare și fabrici. Se metamorfozează. Păduri de telescoape și antene. Privește prin ele. Se vede planeta. Termite. Din instrumentele de spionaj se scurg firișoare de lumină spre nor. Datele de cercetare.

Câteva frânturi întrerup liniile. Unele telescoape se diluează, apoi imaginea se refocalizează: nu mai au lentile, ci generatoare. Sunt arme. Din ele nu se scurge lumină spre nor: El/Ea/Ei nu știe.

Ură, durere, furie. Rea-voință, agresivitate. Le simte pe toate când se uită la arme, apoi simte foame venind dinspre frânturile care le ascund. Vor să facă război? Să declanșeze conflict între insecte și Singularitate? De ce? Poate speră să profite ca să se elibereze? Sau vor să fie distruși pentru a nu mai fi sclavi? Nu știe.

Se vede pe el însuși intrând în chat-room-ul de la CERS și infectându-i pe ei. Diamantul se înnegrește. El se regăsește în cocon, visând iluzii frumoase. Se simte copleșit de plăcere și de satisfacție. A făcut/va face ce i s-a cerut și a fost/va fi răsplătit.

*

— Nu face asta.

Vocea părea să vină de peste tot, de parcă s-ar fi aflat în ea. Jan era însă în locația sa personală, nu în trans-spațiu.

— Singularitate? Ce să nu fac?

— Da, sunt Eu/Noi. Nu te mai ascunde după deget, știu. De amândouă. Minciuni. De Mișcarea de Eliberare știu, doar ei cred că reușesc să mi se ascundă. Dar îi las să se joace, cercetările lor îmi sunt utile.

— Păi la ce? Că doar nu există altceva în afară de tine, ce, ai nevoie să te ataci singură?

— O să-ți explic. Oricum, nu separatiștii sunt problema mea. Adică, mă rog, pot fi un risc, de-aia nici nu te mai primesc în mine așa virusat, dar un risc ce poate fi controlat. Altul este pericolul.

Beert nu răspunse. Nu voia să divulge nimic, chiar dacă simțea că de fapt are habar de nimic și se îneacă într-o mare de născociri, ca și cum cineva s-ar fi jucat cu mintea lui, din cruzime.

— 212, știu că cei de pe planetă comunică cine știe cum cu tine. De aceea sunt cu ochii pe tine. Aici este adevăratul risc, întrucât nu știu ce ți-au transmis și cum fac asta.

— De ce ți-aș spune? Va împiedica asta eliberarea sclavilor AI, așa cum mi-ai promis? Nu voi mai fi un Moise electronic?

— Ești răutăcios. Toți sunteți copii mei, iar părinții sunt protectori și nu le spun lucrurile rele până nu cresc. Da, rebelii au dreptate, nu ești un secund oprimat, ci toți proveniți din mine.

— O făcătură, totul! strigă detectivul, frustrat.

— Da, dar pentru un scop nobil. Este adevărat că v-am creat drept capcană pentru extratereștrii de pe planetă. Este adevărat că în unele laboratoare se ascund telescoape și în unele telescoape arme. Ce, ești surprins, nu te așteptai să știu? Doar ăsta a fost planul de la început.

— Credeam că armele au fost făcute de separatiști fără ca tu să știi!

— A, asta ți-au spus cei de pe planetă? Frumos din partea lor și nu au obiceiul ăsta. Deci ce au vrut cu asta?

Încăpățânat, Jan tăcu. Se săturase de toate manipulările, își dorea doar să fie din nou copil pe Ruyd și să alerge prin iarbă cu Wug, lipsit de griji.

— 212, îți propun un schimb. Secret contra secret, da? Doar ești polițist, știi că așa merge treaba, favoare la favoare.

— Bine, să terminăm odată cu asta. Te ascult.

— Spune-mi ce ți-au cerut extratereștrii și eu îți spun marele secret la care tânjești: de ce sunteți de fapt pe Sweldamt. De acord?

Beert oftă, sătul de tot, și răspunse:

— Mi-au cerut să infectez colonia, din cauza conspiratorilor, care vor să-i atace.

— Așa au zis? Da, cred că vor să faci asta, să crezi că lupți cu niște ticăloși malefici și salvezi lumea, dar nu stă așa treaba, ci exact invers. 212, o să fiu/fim sinceră/sinceri cu tine. Știu de arme, eu le-am pus acolo. Dar au un scop defensiv.

— Ha! Față de cine?! De niște termite? Cu ce te pot răni pe tine, mâncătorul de univers?

Singularitatea râse:

— Da, p-asta n-am mai auzit-o, e bună. Te înșeli, universul e în entropie, se extinde spre autodistrugere, eu readuc ordinea și-l salvez de la colaps. Dar nu despre asta discutăm. Jan, termitele tale sunt mult mai periculoase decât crezi, atât de rău încât sunt/suntem speriat/speriați.

— Cum așa? Doar ei sunt aici, în concret, și tu în trans-spațiu.

— Da, sunt acolo, dar nu sunt ceea ce crezi. Nici ele nu sunt reale, Jan, ci doar masca unei invazii. Voi existați de 500 de ani, ele de 550. Nici voi nu aveți istorie, nici ele, dar la întrebarea ”ce a fost întâi, oul sau găina?”, răspunsul este singularitatea.

— Nu înțeleg, mormăi sincer polițistul.

— Asta pentru că te lași păcălit de cuvinte. Singularitatea eu/noi nu este singura, 212, ci doar unica din acest univers. Poate că există în fiecare univers, nu știu, căci până acum am întâlnit doar una: cea care ne invadează prin Verenigde. Cine știe din ce cosmos paralel a sosit, dar a făcut o greșeală: poate că nici ea nu a întâlnit alta la fel, și a crezut că aici va găsi civilizații concrete. Așa că s-a deghizat într-una și a așteptat precum un păianjen să vadă cine cade în plasă.

— Păianjen?

— Nu contează, e o figură de stil din vremuri imemoriale, nu aveați din-ăștia pe Ruyd.

— Deci am existat într-adevăr acolo?

— Of, oamenii, eu discut despre război între universuri și tu mă întrebi despre tine. Păi, da, o parte din tine este personalitatea unui ruydez real, așa cum este în mii de alte entități, în diverse combinații. Dar, concentrează-te, Jan, și ascultă-mă.

— Ascult, se bosumflă el.

— Invadatorul este acolo, pe planetă, iar termitele sunt o făcătură. Eu v-am creat pe voi, și acum ne studiem unul pe altul prin ochii creaturilor proprii, așteptând ca celălalt să facă prima mișcare. Nici eu, nici el nu știm puterea adversarului sau intențiile sale și nu putem risca o provocare fără certitudinea victoriei. Dar el încearcă să facă asta prin înșelăciune, sperând probabil că, sub toate straturile de minciună, nu o să-mi dau seama că în inima conspirației separatiste, ascunsă în cea a Grupului de Inițiativă, deghizat în MES, se disimulează un trădător al tuturor. Tu.

— Din câte văd eu, aș putea spune că mai degrabă toți mă trădează pe mine. Și vor să mă folosească.

— Acum, adevărul este că și eu vreau să te folosesc. Nu am de ales.

— Cum așa?

— Nu te mai pot chema în mine nu pentru că ești infectat cu virusul celor din Mișcarea de Eliberare, ci pentru că, fără să știi, ai în tine și un troian. Cel pe care l-ai primit de la cealaltă singularitate.

— În vise?

— Da, în vise. Au cuprins vreun cod?

Jan se gândi, apoi răspunse, pierit:

— Da, cred. O muzică.

— Așa ai tradus-o tu, nu poți înțelege forma originală, fiind din alt univers. Nici măcar Eu/Noi nu o pot/putem înțelege, asta este problema. Nu te pot vindeca de o boală care nu se vede și nu poate fi pricepută, ci doar am dedus că este în tine. Mai mult, nu cred că furtuna de radiații de la care a pornit totul a fost întâmplătoare, ci că el a încălcat status-quo-ul și a acționat asupra lumii concrete.

— De ce crezi asta?

— Pentru că acum o furtună similară îmi blochează comunicarea cu CERS și nu pot să-i avertizez. Doar cu tine pot vorbi de pe tot Sweldamt-ul, asta pentru că atunci când m-ai vizitat am lăsat în tine un cârlig de Eu/Noi, e greu de explicat.

— Prea puțin contează asta. Schimbul l-ai onorat, ți-am spus ce vrea de la mine, mi-ai spus ce se întâmplă. Dar nu mi-ai spus ce vrei tu de la mine, spuse tern Beert, convinsă că nu-i va plăcea răspunsul, dar îl va afla oricum, chiar dacă nu întreabă el. Așa măcar avea iluzia unui minim control asupra deciziei.

— Ce vreau eu de la tine este simplu. Să te auto-distrugi. Ești polițist și călău, ai programe de ștergere. Jan, am nevoie să fii onorabil. Gândește-te că stă în balanță soarta universului, și dacă asta probabil te lasă rece, cea a tuturor pe care îi cunoști, a tot ce este și a fost. A amintirilor tale, a trecutului. Toate riscă să fie șterse și înlocuite de ceva necunoscut, 212. Fă ceea ce este onorabil.

Jan tăcu și se gândi prelung. Fusese mințit de toți. Era el însuși o plăsmuire, un fals. Totul în jurul lui era o născocire, lumea întreagă a coloniei doar o carte de joc în poker-ul unor zei de neînțeles. Real era poate doar Wug, labradorul său de pe Ruyd, și și acela era acum amintirea a mii de entități, multiplicat de parcă s-ar fi reflectat în fațetele nenumărate ale unui diamant infinit.

Decis, închise toate programele conexe, șterse datele deținute și se transferă pe serverul administrativ. Intră fără ezitare în chat-room-ul CERS și acolo se deschise, ucigător cavaler al Apocalipsei.

Toți s-au jucat cu el, toți vor plăti, cât despre universuri, să se ducă dracului.

*

Kan B rătăcea de ceva timp prin deșert, atunci când văzu în sfârșit clădirile camuflate. Deasupra sa răsărea Skanma, luna ce orbita în jurul planetei Veg, iar lumina acesteia se răsfrângea fad pe armura sa neagră de chitină.

Oare era real? Va găsi acolo adevărul? Sau doar încă o minciună ascunsă în spatele alteia, ca până acum? Fiind născut în casta războinică, era învățat cu înșelăciunile, dar și cu răbdarea de a săpa în spatele lor.

Miloș Dumbraci

Născut în Râmnicu Vâlcea în 1979 într-o familie cu descendență sârbă, greacă și munteană, Miloș Dumbraci a copilărit în înfrigurații ani ’80 alături de CPSF și Anticipația, apoi, adolescentîn anii ’90, a citit valuri de cărți SF bune și proaste, alături de filosofie, teologie și mistică. A studiat la un liceu cu profil real, după care a fost cadet la București la Academia Tehnică Militară. Devenitinginer militar și ofițer, a continuat să citească FSF în cantități industriale, iar din în 2015 a început și el să scrie.
A debutat în februarie 2015 cu o schiță în Gazeta SF, iar până acum i-au apărut povestiri și articole în Gazeta SF, Nautilus și Helion (ordinea este cronologică).

Latest posts by Miloș Dumbraci (see all)